Pilda banului muncit. De ce gratuit e nociv?

Suntem întrebați deseori, de ce nu facem și evenimente gratuite?

Cred că cel mai bun răspuns este cel dat de povestioara legată de banul muncit.

Vă invit la lectură și vă doresc să fie plăcută!

Gold Coins

Se povesteşte că un fierar sărman avea un fiu extrem de cheltuitor. Fără a lua seama la toată munca pe care o depune părintele său pentru a oferi familiei un trai decent, feciorul îşi petrecea vremea lenevind şi căutând fel de fel de distracţii care să-l scoată din starea lui de plictiseală.

Într-o seară, după cum îi era obiceiul, intră în fierărie pentru a-i cere tatălui bani pentru a doua zi. Tatăl, roşu la faţă după o zi întreagă de stat lângă foc, îi zise fiului:

– Băiatul meu, pentru aceşti bani pe care mi-i ceri şi pe care mâine îi vei cheltui cu prietenii tăi în 2 ore, eu am muncit toată săptămâna.

Şi apoi îi arătă mâinile sale zgâriate şi aspre. Fruntea tatălui era plină de sudoare.

Dar fiul îl privea nepăsător.

– Îmi dai sau nu îmi dai? se răsti uşor băiatul.

– Nu. Nu îţi dau fiindcă nu cunoşti valoarea banului, oftă încet fierarul.

– De unde ştii tu că nu o cunosc? replică fiul.

Tatăl, supărat, luă un ban din şorţ şi îl azvârli în foc. Era banul pentru care trudise toată ziua, încă din zori.

Băiatul nu a înţeles gestul tatălui. Şi-a spus că are un părinte cam ciudat şi că nu avusese noroc în seara asta, dar mâine seară sigur îi va da banii pe care îi va cere. Şi îşi văzu de ale sale fără a mai da importanţă acestui episod.

Anii au trecut cum nici nu se aştepta. Inevitabil, a trebuit să plece de la casa părintească şi să îşi găsească ceva de lucru. I-a venit greu fiindcă nu prea ştia să facă multe şi nu era obişnuit cu munca. Aflând că bătrânul său tată este bolnav, băiatul a venit acasă să vadă dacă îl poate ajuta.

Deşi nu mai putea munci, bătrânul încă mai stătea ziua în fierărie. Acolo fusese toată viaţa lui. Băiatul l-a zărit că este acolo. A intrat, l-a îmbrăţişat cu dor şi l-a întrebat cum se simte. Apoi, a scos din buzunar un ban de argint şi i l-a dat tatălui:

– Uite, tată, ştiu că nu e mult, dar să ai să plăteşti doctorul sau să-ţi cumperi vreun medicament.

– E ban câştigat de tine? l-a întrebat tatăl neîncrezător.

– Da, a răspuns fiul bucuros. Sunt ajutorul unui măcelar.

Fără să stea vreo clipă pe gânduri, fierarul a aruncat cu ciudă banul în foc.

Fiul, disperat, a început să strige:

– Tată, eşti nebun? Ce e cu tine? Ce faci?

Văzând că bătrânul nu are nicio reacţie, a băgat mâna în foc şi strângând din dinţi de durere, a scos banul.

Apoi, plângând, s-a întors către părintele său:

– Dacă ai fi ştiu tu cât am muncit pentru banul ăsta, nu mi-l mai aruncai în foc. De ce ai făcut asta?

Tatăl s-a apropiat de copilul lui şi i-a privit palmele. Erau muncite şi pline de tăieturi. Acum, avea şi ditamai arsura pe mâna dreaptă.

– Când am aruncat banul muncit de mine, nici nu ţi-a păsat, a zis domol fierarul. Dar când l-am aruncat pe cel pentru care tu însuţi te-ai ostenit, ai fost în stare să îl scoţi şi din mijlocul focului cu preţul unei arsuri greu de vindecat.

Fiul s-a ruşinat. Ce lecţie îi dădea tatăl!

Dar acesta nu mai era supărat. Din contră, l-a îmbrăţişat şi i-a zis:

– Sunt mândru de tine. În sfârşit, cunoşti valoarea banului.

Feriți-vă să acordați lucruri gratuite, pentru că în final cei care le vor primi, vor ajunge să nu pună preț pe munca voastră.

Plata poate fi un simplu „MULȚUMESC!”.

Ce ascunde acest zâmbet?

Cristian Brancu
Cristian Brancu, maestru de ceremonii la Zilele Râmnicu Sărat

CONCLUZIE: Cât de important este să îți faci treaba bine și necondiționat atâta timp cât ai făcut un angajament iar alții depind de tine! Am spus-o, o spun și o voi spune multă vreme de acum înainte, că insuccesul nostru actual se datorează în mare măsură perimării valorilor de bază.

Povestea de mai jos nu este a mea, este a lui Cristian Brancu. Să citim și să reflectăm!

<<E vineri dimineața și un telefon vine ca o lovitură asupra universului. „Mama dumneavoastră a decedat”, e vocea doctorului. Fulgerător. Neașteptat. Greu. Singur – pentru ca tu ai rămas pe picioare în familie – pregătești toate amănuntele care răscolesc – locul de veci, morga, capela, rânduiala, pomana, preot…

Toată această lovitură nu TREBUIE să aibă legătură cu contractul semnat demult: două zile, maestru de ceremonii la Zilele Râmnicu Sărat. Sâmbătă și duminică.

Aceasta e soarta omului de pe scenă. Publicul nu trebuie să SIMTĂ drama ta de acasă. Să știe că ai plecat de la cimitir la el. Zâmbește!

Dacă nu aș fi scris pe Facebook un firesc omagiu, nimeni nu ar fi știut.

Dragi prieteni din Râmnicu Sărat, mulțumiri. Energia voastră a făcut ca durerea să fie alinată. Un pic.>>

Am început intenționat cu concluzia pentru că vreau să ajungă la cât mai multă lume!

Piața forței de muncă și Efectul Everest

Piața forței de muncă și Efectul Everest

Încep aceste câteva rânduri cu 2 întrebări care aș vrea să vă urmărească pe toată perioada lecturii care se dorește a fi o scurtă și umilă radiografie a cărei protagonistă este piața forței de muncă.

Care sunt efectele unei ascensiuni rapide pe Everest asupra organismului?

Ce se întâmplă cu corpul uman, odată ajuns la suprafață, după ce a urcat cu viteză de pe fundul mării?

Sunt antreprenor de mai bine de 14 ani, am crescut echipa de la 9 la 29 de membri în 4 ani de zile. Media de vârstă a colegilor este sub 27 de ani. Consider că tinerii au nevoie de încurajare, de a li se acorda șanse pentru a se exprima, pentru a-și arăta valoarea.

Mai sunt de acord că în cazul unui management modern nu ar trebui să facem referiri la angajați ca la o resursă. Gândindu-ne la forța de muncă nu ar trebui să vorbim despre o piață pentru că asta ar însemna că tranzacționăm oamenii ca pe vremea sclaviei.

Simt însă că direcția în care ne îndreptăm este una care nu va produce efecte pozitive pe termen lung.

Auzim pe de o parte din ce în ce mai des vorbindu-se despre program flexibil, despre reducerea numărul de ore a normei de muncă, despre drepturi și beneficii, despre părăsirea locului de muncă unde ajungi să te plafonezi, despre dreptul de a-ți alege angajatorul, despre dorința de a încerca lucruri noi, de a primi provocări.

De partea cealaltă a baricadei se discută despre automatizare, despre înlocuirea oamenilor de către roboți, despre dispariția job-urilor, despre găsirea de soluții pentru a produce mai mult cu aceleași resurse umane, despre a crea business-uri care să nu fie dependente de oameni.

Dacă facem o analiză simplă, parcă am vorbi despre extincția rasei umane.

Toate aceste direcții nu sunt întâmplătoare. Până la urmă oamenii de afaceri, antreprenorii pun bazele organizațiilor cu scopul de a obține profit iar piața forței de muncă ar trebui să le fie un aliat.

Sunt adeptul evoluției personale, profesionale și o suțin din tot sufletul, dar nu este corect ca cei cărora le acorzi girul la angajare să părăsească corabia înainte de a deveni performanți pentru organizație. Ar trebui ca toată lumea să înțeleagă că afacerile sunt mecanisme complexe în care fiecare piesă are rolul ei bine determinat și că lipsa uneia duce la un dezechilibru.

Ar trebui să fie conștientizat faptul că un sigur an petrecut la un loc de muncă nu este de ajuns, nici pentru angajat ca viitor profesionist pentru că nu are șansa de a se integra pe deplin, nici pentru grupul în care ajunge, pentru echipă.

Am devenit foarte individualiști, plecăm de la un angajator la altul cu atâta ușurință, nu ne mai interesează ce se întâmplă în spatele nostru. Nu ne pasă de cei care rămân în urmă. Ajungem să mușcăm mâna care ne-a hrănit. Ne transformăm în dușmani. Puțini suntem cei care lasăm loc de bună ziua.

Din nefericire pentru marea majoritate EU a devenit mai important decât NOI.

Tinerii care își caută acum locuri de muncă fac parte dintr-o generație considerată de sacrificiu, motiv pentru care au cu atât mai multă nevoie de ajutor.

Nu vreau să mă erijez într-un deținător al tuturor soluțiilor, al adevărului absolut. Consider că noi, antreprenorii, putem să le oferim ajutorul, să determinăm o schimbare.

Consider că în lupta pentru a atrage cât mai mulți recruți, în dorința de diferențiere, facem concesii mult prea rapid. Părerea mea este că ar trebui să creștem exigențele, nu cu mult și să nu ne mai lăsăm intimidați de ideea că am putea pierde.

Mă gândeam la un moment dat care ar fi impactul în piața forței de muncă dacă ar exista un cazier al angajatului? Cum ar fi să avem o evaluare a acestuia venită de la fiecare angajator anterior? Mă gândeam dacă din punct de vedere legal, raporturile de muncă nu ar trebui reglementate diferit, să se vină și în sprijinul angajatorului.

Mi-am spus atunci că dragoste cu de-a sila nu se poate.

O soluție ar fi ca valorile sănătoase să fie aduse din nou în prin plan iar asta trebuie să fie o asumare a tuturor.

Evoluăm, percepțiile se schimbă, nu ne putem împotrivi. Ce putem face este să controlăm viteza cu care are loc această transformare. Să nu uităm că atât ascensiunea rapidă pe Everest cât și urcarea bruscă de pe fundul mării are efecte devastatoare asupra noastră!

„Ghiveciul” de antreprenoriat, rețeta spre succes

Am asistat în ultima perioadă la o perimare serioasă a valorilor antreprenoriale. Bănuiesc că, în mare parte, se datorează structurii genetice a poporului român și a faptului că am tot fost hărțuiți sistematic chiar și în ultimii ani post decembriști.

Participând constant la evenimente de business, cursuri, workshop-uri, atât în calitate de cursant cât și de partener în organizare, am avut șansa de a interacționa cu foarte mulți antreprenori cu experiență, la început de drum sau cu aspirație de antreprenor. Am facut-o atât din curiozitate precum și cu intenția de a lua pulsul la cald, direct interesat de calitatea evenimentelor în curs de desfășurare.

Nu mare mi-a fost surprinderea că într-o proporție covârșitoare feedback-urile primite au fost aproape distructive, gen: informațiile prezentate sunt la nivel de începător; strategiile nu pot fi aplicate în business-ul pe care îl conduc; totul este bine și frumos dar nu se potrivește la situația actuală în care trăim. Lista poate continua la nesfârșit.

Se naște în acest context o întrebare, oarecum retorică:

Chiar nu suntem capabili să percepem valoare în nici un caz?

Înțeleg să fie mai greu de ,,digerat” acei traineri despre care se spune că au învățat totul din cărți și că au preluat cât au putut de la alții de peste hotare. Mă gândesc însă că toți profesorii din zona economică, cu vastă experianță, de la toate universitățile din lume, sunt în mare parte teoreticieni, fără să aibă experiență antreprenorială, iar acest lucru nu le poate minimiza sau șterge ca un burete valoarea pe care o au. În egală măsură suntem conștienți că ei reprezintă adevărate călăuze în această lume pentru mulți dintre tinerii antreprenori. La urma urmei, o vorbă românească zice că este bine „să faci ce zice popa, nu ce face el”.

Ceea ce nu înțeleg este de ce se întâmplă să avem de-a face cu reacții apropiate și în cazul în care vorbitorul are peste 20 de ani de vechime ca antreprenor, este business angel și membru în consiliul de administrație a zeci de companii, cifrele de afaceri sunt impresionante, cu alte cuvinte experianța este una foarte vastă.

Oare nu ne ridicăm bariere singuri? Oare nu ne punem piedici inutile?

Până la urmă este greu de crezut că în expuneri care durează 4-5 ore, în care sunt prezentate „tone” de informații și date zeci de exemple practice care pot fi aplicate într-o manieră facilă, nu putem găsi cel puțin o idee care să aducă valoare adăugată business-ului pe care îl conducem.

Uitându-mă retrospectiv la experianțele pe care le-am trăit de-a lungul timpului îmi dau seama că la un moment dat am căzut și eu în această patimă, gândind că informațiile pe care le acumulasem ca antreprenor, în cei peste 9 ani de activitate, erau îndestulătoare, iar personajele care prestau într-un panel sau în altul nu-mi puteau transmite idei noi. Am realizat destul de repede că mă autosabotam, că nu putea fi o gândire constructivă. La urma urmei, dacă aș fi avut o afacere de succes ar fi trebui să mă laud și eu cu cifre de afaceri de invidiat, lucru care nu se întâmpla la acel moment.

Aflându-mă într-o eroare, am început să îmi cultiv un simț al atenție sporit, am transforat simpla prezență la seminarii și sesiuni plenare în ascultări active. Am început să îmi notez cât mai multe idei, să pun în discuție acțiunile pe care le întreprindeam, iar cum pofta vine mâncând, în curând, am ajuns să plec de la fiecare întâlnire de business cu minim o idee pe care implementând-o de a 2-a zi în propria afacere să constat că rezultatele nu întârzâie să apară.

Este un fapt demonstrat că orice model de multiplicare a afacerii am pune în practică, creșterea valorilor tranzacționate va fi o realitate. Fie că vorbim despre „Pâlnia vânzării”, „Șasiul afacerii” toate vor avea succes. Până la urmă vorbim despre ecuații matematice. Este de ajuns să modificăm în sens crescător unul din termeni, în așa fel încât numărul întâlnit după semnul egal să crească exponențial. Dacă dorim să avem un număr cât mai mare de clienți este necesar ca în funnel să ajungă un număr cât mai mare de prospecți. Pe de altă parte dacă ne dorim un volum de vânzări mărit putem crește numărul mediu de tranzacții și/sau valoarea medie pe tranzacție.

Este simplu, nu? Diferența majoră o face gradul de implicare al antreprenorului sau al persoanelor de decizie precum și modul în care aceștia își stabilesc obiectivele. De ce este important să stabilim obiective? În lipsa acestora, care bine ar fi să fie de tip SMART (specifice, măsurabile, care pot fi atinse, relevente și încadrate în timp) nu vom avea capacitatea niciodată să evaluăm corect impactul acțiunilor noastre și mai ales nu vom putea cântări valoarea rezultatelor, iar deznodământul va fi întotdeauna același, de nemulțumire.

Ce ar fi important să conștientizeze toți antreprenorii, mai ales cei la început de drum? În business este precum în bucătărie. Să facem următorul exercițiu imaginar: avem la dispoziție toate ingredientele pentru realizarea celui mai gustos preparat, ni se oferă de asemnea o fotografie cu produsul finit, unul de altfel notat cu 3 stele Michelin. Care sunt șansele să putem obține preparatul prezentat? Sunt minime. Nu cunoaștem cantitatea corectă pentru fiecare ingredient. Nu avem informații despre ordinea de mixare sau despre timpul necesar fiecărui pas. Nu cunoaștem temperatura corectă de preparare sau de coacere. Nu cunoaștem gustul pe care ar trebui să îl aibă produsul.

Chiar dacă am lucra în condiții ideale iar cele menționate mai sus ar fi cunoscute vor apărea întotdeauna factori externi care vor putea afecta calitatea rezultatului.

Concluzia: joaca de-a antreprenoriatul este precum ghiveciul de legume. Multe ingrediente care necesită a fi mixate cu grijă, respectând ordinea și gustând continuu, pentru a obține savoarea potrivită!

În business, orice informație primită necesită a fi digerată, trecută prin filtrul valorilor personale și pusă în practică doar dacă simțim că este potrivită. Rezultatele trebuie urmărite cu atenție pentru a ajusta continuu acțiunile astfel încât să obținem maximizarea efectelor. Fiți prudenți dar sărbătoriți fiecare victorie!

Compania – un organism viu. Despre echipă, progres și dedicare

Un articol publicat în Revista de business DEVOS® scrisă de antreprenori pentru antreprenori

Îmi dau seama că au trecut mai bine de 3 ani din momentul în care mi-am propus să scriu un articol pe această temă. Sunt sigur că până acum nu s-a concretizat și pentru faptul că nu eram pregătit. Nu eram destul de matur, și nu mă refer la vârstă biologică, ci mai degrabă la numărul de ani petrecuți în poziția de manager al unei companii.

Am tot auzit în ultima vreme că, în primii ani de viață, orice firmă tinde să semene într-o proporție foarte mare cu antreprenorul aflat la cârmă. Știți ce este ciudat? De fiecare dată când auzeam această frază mă intriga într-o proporție atât de mare, încât refuzam să mă uit în interiorul organizației pe care o creșteam de frica de a nu avea sentimentul că nu-mi place ce văd.

Odată cu trecerea anilor am realizat însă cât adevăr este în această vorbă.

Sunt un familist convins. Am avut tendința în permanență de a transforma locul în care munceam într-o familie, cu bune și cu rele. Până aici nimic anormal. În esență petrecem la locul de muncă mult mai mult decât petrecem cu familiile.

Sentimentele pe care le trăiam erau frecvent contradictorii. În minte și în suflet se duceau lupte puternice. Mă simţeam bine, împlinit, în momentul în care giram o persoană nouă care își făcea loc în echipă. Mă implicam emoțional, cream relații pe care mi le doream veșnice.

Eram idealist, puneam mult suflet.

Ajungeam în acest fel să sufăr destul de mult pentru fiecare dintre cei care părăseau corabia şi nu înţelegeam de ce se întâmplă asta, pentru că eu făceam totul din dorinţa de mulţumi pe toţi. Mă simţeam trădat.

Am recrutat uitându-mă constant mai degrabă la potențialul pe care îl aveau cei din fața mea, ținând cont mai puțin de experiența avută în domeniu. Am investit continuu în acești colegi, crezând în ei. De multe ori am fost însă dezamăgit, dar și de mai multe ori satisfacțiile aduse de rezultate au fost pe măsură.

Mâncam la aceeaşi masă, împărtăşeam din visurile mele, îi sprijineam cu tot ce aveau nevoie şi puteam eu oferi. De la salarii virate înainte de termen până la vorbe bune puse la bănci. De la zile libere şi învoiri până la ajutor la mutatul mobilei. Le ofeream bonusuri, prime de Paşte şi Crăciun, organizam team building-uri şi petreceri. Cumpăram fructe şi îi încurajam să marcăm cum se cuvine orice zi de naştere, totul pentru a obţine un climat organizaţional cât mai cald.

Ce nu vedeam însă era faptul că pretențiile mele erau duse la același nivel. Îmi doream ca cei care mă înconjoară, colegii mei, să facă sacrificii. Să se implice necondiţionat. Să fie proactivi. Să nu aştepte să li se spună de două, trei ori ce au de făcut. Să stea peste program doar pentru că volumul de comenzi era foarte mare. Să facă curat în bucătărie. Să arunce coşurile de gunoi. Să se asigure că avem întotdeauna pahare şi căni disponibile pentru musafiri. Să ude florile. Să închidă becurile când lumina naturală era suficientă. Să închidă centrala când în interior erau 30 de grade. Să stingă lumina înainte de pleca. Să verifice toate uşile şi geamurile. Să activeze alarma.

Trăiam într-o lume mai mult decât idilică şi îmi făceam rău singur. Am realizat că nu ar fi posibile toate cele pe care mi le doream, cel puţin nu la acel nivel. Am învăţat să cobor ştacheta, însă nu foarte jos, pentru că sunt o persoană ambiţioasă care îşi doreşte mai mult şi mai mult. Am realizat că problema este la mine şi că era absurd să am astfel de aşteptări mai ales în condiţiile în care, din punct de vedere business firma creştea în fiecare an cu un procent cuprins între 25 şi 30%. Anul acesta avem un spor de 57%.

M-am întrebat atunci „La ce bun?”

Acum sunt mai calm, m-am liniştit. Consider business-ul în continuare ca fiind o familie. O familie care crește de la o zi la alta. Continui să cred în membrii echipei noastre la fel de mult. Aduc în echipă la fel de mulţi tineri dându-le şansa de a demonstra. O voi face mult timp de acum înainte, până în momentul când cineva mă va da afară din propria afacere!

Am realizat că orice firmă are personalitate. Se dezvoltă. Se maturizează. Evoluează.

Puneţi suflet în tot ceea ce faceţi, implicaţi-vă, dar acordaţi o oarecare libertate de mişcare.

Orice companie este precum un organism viu, grija excesivă se poate transforma în ceva nociv.

Discuţie cu Luca despre minute

Discuţie între mine şi Luca:

Luca: Tati, câte minute are o zi?

Eu: Dacă o oră are 60 de minute, avem 24 de ore….

Urmează un moment de pauză care a durat, cred, 5 secunde, răstimp în care creierul meu lucra în direcţia găsirii unei formule rapide de calcul pentru 60 x 24. Recunosc că cele 5 secunde nu mi-au fost de ajuns

Eu: Cred că avem nevoie de un calculator pentru a afla răspunsul..

Luca: 1440.

Eu: (consternat) Cum ai făcut asta?

Luca: (perfect relaxat) 1200 + 240.

De aici vă las pe voi să trageţi concluzia…

Viitorul sună bine!